Paleolitic
Unelte Document
Versiune Tipăribilă
Trimite adr. prin mail
Siturile paleolitice de pe teritoriul judeţului Satu Mare sunt
concentrate în partea nordică a judeţului, în Depresiunea Oaşului şi la
contactul acesteia cu câmpia Someş – Tur. Această regiune se
încadrează, geografic şi cultural, arealului mai larg cunoscut sub
numele de bazinul Tisei Superioare. Din această perspectivă este
relevantă situarea în imediata apropiere a graniţei judeţului, a
excepţionalului sit paleolitic de la Korolevo, în Ucraina
Transcarpatică.
Primele semnalări ale existenţei paleoliticului în Oaş sunt făcute în 1928 de către arheologul Márton Roska cu ocazia unor cercetări de teren în jurul Bixadului. Primele cercetări sistematice sunt făcute însă în 1957, de către C. S. Nicolăescu-Plopşor, care descoperă situl de la Boineşti–Bélavára (Coasta Boineştilor), urmate de cele ale Mariei Bitiri între 1960 şi 1969. Maria Bitiri a cercetat numeroase situri paleolitice din Oaş, cele mai importante fiind: Boineşti–Bélavára, Remetea Oaşului–Şomoş I şi II, Călineşti Oaş I, II, III şi IV, Turulung–Dealul Pustiu (Pusztahegy). În următorii 30 de ani nu se vor mai face săpături arheologice în siturile paleolitice din Oaş, acestea fiind reluate abia în ultimii ani (2005 şi 2006) la Boineşti şi Remetea Oaşului, de către o echipă de cercetători români şi francezi.
Siturile paleolitice din Oaş sunt amplasate pe dealuri, care din nefericire sunt foarte puternic erodate de ploi si vânturi, puţine fiind cele în care locuirile preistorice se păstrează mai bine. Sedimentele cu vestigiile paleolitice au o grosime maximă de 0,70 m, iar în cazul aşezărilor în care se succed mai multe orizonturi culturale, între diferitele nivele culturale nu există straturi sterile, prin urmare diferenţierea între artefacte s-a făcut în primul rând pe criterii tipologice.
Potrivit Mariei Bitiri, în Oaş au fost identificate trei etape cultural-cronologice ale paleoliticului. Prima etapă este considerată a fi o fază finală a paleoliticului mijlociu, cu unele elemente ce amintesc de debutul paleoliticului superior, ceea ce înseamnă că poate fi situată undeva între 40.000 şi 30.000 ani înainte de prezent. Următoarele două etape aparţin paleoliticului superior (cca. 30.000 – 10.000 ani înainte de prezent), majoritatea siturilor descoperite în Oaş fiind datate în această perioadă.
În lipsa descoperirilor de oase umane este dificil de spus cine sunt oamenii care au populat regiunea Oaşului la finele paleoliticului mijlociu. Este posibil să fie ultimii oameni de Neanderthal, dar şi, în acelaşi timp, primii oameni moderni, sosiţi prin Balcani, dinspre Orientul Apropiat. Cu siguranţă însă, populaţiile din paleoliticul superior aparţin oamenilor moderni (Homo sapiens sapiens), adică strămoşilor noştri direcţi.
Modul de viaţă al populaţiilor paleolitice (în special al celor din paleoliticul superior) este reconstituit atât pe baza săpăturilor arheologice, cât şi prin compararea cu societăţile de vânători-culegători din zilele noastre. Comunităţile paleolitice erau probabil mici grupuri nomade care se stabileau periodic în diferite locuri, importante pentru una sau alta din activităţile principale ale grupurilor. Hrana era obţinută prin vânarea animalelor sălbatice şi culesul plantelor şi a animalelor mici (de aici denumirea de vânători-culegători dată acestor populaţii). Astfel, nu poate fi întâmplător faptul că dealuri precum cele de la Boineşti şi Remetea Oaşului au fost intens locuite în toate cele trei etape ale paleoliticului prezente în Oaş, deoarece prin poziţia geografică deosebită oferă o vizibilitate foarte bună asupra Depresiunii Oaşului şi asupra principalelor văi, prin urmare e de presupus că şi asupra rutelor de migraţie a turmelor de animale.
După cum arată şi denumirea dată epocii, paleoliticul este caracterizat prin utilizarea obiectelor din piatră, şi mai precis, din piatră cioplită (de aici şi denumirea de epocă a pietrei cioplite). Nu orice piatră este potrivită pentru cioplire, de aici necesitatea ca oamenii din paleolitic să identifice şi să exploateze acele resurse de roci, ale căror proprietăţi fizice le făceau pretabile cioplirii şi apoi utilizării. În esenţă, este vorba despre desprinderea controlată a unei aşchii (sau lame) dintr-un bloc de piatră (nucleu), prin intermediul a diferite tehnici de percuţie.
Principalele roci folosite de comunităţile paleolitice din Depresiunea Oaşului au fost atât de origine locală, cât şi importate de la distanţe mai mari sau mai mici. Calitatea acestora din urmă este excepţională (obsidianul din Munţii Tokaj – Prešov din Ungaria şi Slovacia şi silexul din bazinele superioare ale Prutului şi Nistrului). Rocile locale variază în privinţa calităţii, în acelaşi timp însă sunt de o mare diversitate: silicolite (cuarţite) limnice, jaspuri, gresii silicioase, andezite, etc. Sursele de materie primă sunt atât prundişul râurilor, cât şi cariere (aflorimente de suprafaţă) cum ar fi cariera de silicolite limnice de la Racşa.
Odată adunate bucăţile de rocă potrivite, se trecea la transformarea acestora în unelte. Activităţile intense de cioplire a pietrei pe acelaşi loc au dus la formarea aglomerărilor de nuclee, aşchii şi deşeuri de cioplire, indicii ale existenţei unor veritabile ateliere de cioplire. Prin cioplirea nucleului vor rezulta aşchiile şi lamele, care constituie suportul pentru viitoarele unelte, sau pot fi utilizate ca unelte în stare brută. Uneltele propriu-zise (din punct de vedere tipologic) sunt obţinute prin modificarea lamelor şi aşchiilor prin retuşarea marginilor acestora. Astfel se va obţine un set de unelte, cele mai importante fiind: răzuitoarele (racloare şi gratoare), dăltiţele (burine), străpungătoarele şi vârfurile. Principalele activităţi în care erau utilizate aceste unelte sunt: vânătoarea (vârfurile), tranşarea cărnii (aşchiile, lamele, răzuitoarele), prepararea pieilor şi îmbrăcăminţii (răzuitoarele şi străpungătoarele), prelucrarea oaselor şi coarnelor (dăltiţele şi străpungătoarele), precum şi diferite alte acţiuni de tăiere, răzuire, împungere, curăţare, etc.
Cu siguranţă, uneltele oamenilor din paleolitic nu se reduceau la cele din piatră cioplită, acestea fiind doar cele care au rezistat timpului. În numeroase situri paleolitice din lume se găsesc unelte din os şi corn, dar nu şi în cele din Depresiunea Oaşului, unde aciditatea solurilor a dus probabil la distrugerea totală a osului. În fine, trebuie să ne imaginăm ca omul paleolitic folosea numeroase unelte din lemn, precum şi diverse fibre vegetale (spre exemplu pentru fixarea pieselor din piatră în mânere din lemn).
Modul de viaţă al omului paleolitic era puternic determinat de natură. Clima, vegetaţia şi fauna erau diferite faţă de zilele noastre, perioade reci (glaciaţiuni) alternau cu perioade calde (interglaciaţiuni), peisajul variind astfel de la tundră şi stepă la păduri de conifere sau foioase.
În urmă cu cca. 11.500 de ani, ultima glaciaţiune începe retragerea completă şi foarte rapidă de pe continentul european, clima se încălzeşte puternic, pădurile cu animale mici înlocuiesc stepa mamuţilor. Comunităţile umane se vor adapta noului peisaj, inventând noi tehnici de subzistenţă şi făcând primii paşi spre o economie productivă. Această perioadă de transformări puternice sub impactul schimbărilor climatice poartă în arheologie numele de mezolitic şi durează în Bazinul Carpatic până la sosirea primilor agricultori neolitici în urmă cu cca. 8000 de ani. În judeţul Satu Mare a fost descoperit până acum un singur sit mezolitic, la Ciumeşti, dar cu siguranţă multe alte aşezări sunt încă neidentificate. Odată cu neoliticul, modul de viaţă al oamenilor se schimbă definitiv, vânătorii-culegători lasă locul agricultorilor, consecinţa pe termen lung fiind însuşi apariţia lumii în care trăim noi, cei de azi.
Primele semnalări ale existenţei paleoliticului în Oaş sunt făcute în 1928 de către arheologul Márton Roska cu ocazia unor cercetări de teren în jurul Bixadului. Primele cercetări sistematice sunt făcute însă în 1957, de către C. S. Nicolăescu-Plopşor, care descoperă situl de la Boineşti–Bélavára (Coasta Boineştilor), urmate de cele ale Mariei Bitiri între 1960 şi 1969. Maria Bitiri a cercetat numeroase situri paleolitice din Oaş, cele mai importante fiind: Boineşti–Bélavára, Remetea Oaşului–Şomoş I şi II, Călineşti Oaş I, II, III şi IV, Turulung–Dealul Pustiu (Pusztahegy). În următorii 30 de ani nu se vor mai face săpături arheologice în siturile paleolitice din Oaş, acestea fiind reluate abia în ultimii ani (2005 şi 2006) la Boineşti şi Remetea Oaşului, de către o echipă de cercetători români şi francezi.
Siturile paleolitice din Oaş sunt amplasate pe dealuri, care din nefericire sunt foarte puternic erodate de ploi si vânturi, puţine fiind cele în care locuirile preistorice se păstrează mai bine. Sedimentele cu vestigiile paleolitice au o grosime maximă de 0,70 m, iar în cazul aşezărilor în care se succed mai multe orizonturi culturale, între diferitele nivele culturale nu există straturi sterile, prin urmare diferenţierea între artefacte s-a făcut în primul rând pe criterii tipologice.
Potrivit Mariei Bitiri, în Oaş au fost identificate trei etape cultural-cronologice ale paleoliticului. Prima etapă este considerată a fi o fază finală a paleoliticului mijlociu, cu unele elemente ce amintesc de debutul paleoliticului superior, ceea ce înseamnă că poate fi situată undeva între 40.000 şi 30.000 ani înainte de prezent. Următoarele două etape aparţin paleoliticului superior (cca. 30.000 – 10.000 ani înainte de prezent), majoritatea siturilor descoperite în Oaş fiind datate în această perioadă.
În lipsa descoperirilor de oase umane este dificil de spus cine sunt oamenii care au populat regiunea Oaşului la finele paleoliticului mijlociu. Este posibil să fie ultimii oameni de Neanderthal, dar şi, în acelaşi timp, primii oameni moderni, sosiţi prin Balcani, dinspre Orientul Apropiat. Cu siguranţă însă, populaţiile din paleoliticul superior aparţin oamenilor moderni (Homo sapiens sapiens), adică strămoşilor noştri direcţi.
Modul de viaţă al populaţiilor paleolitice (în special al celor din paleoliticul superior) este reconstituit atât pe baza săpăturilor arheologice, cât şi prin compararea cu societăţile de vânători-culegători din zilele noastre. Comunităţile paleolitice erau probabil mici grupuri nomade care se stabileau periodic în diferite locuri, importante pentru una sau alta din activităţile principale ale grupurilor. Hrana era obţinută prin vânarea animalelor sălbatice şi culesul plantelor şi a animalelor mici (de aici denumirea de vânători-culegători dată acestor populaţii). Astfel, nu poate fi întâmplător faptul că dealuri precum cele de la Boineşti şi Remetea Oaşului au fost intens locuite în toate cele trei etape ale paleoliticului prezente în Oaş, deoarece prin poziţia geografică deosebită oferă o vizibilitate foarte bună asupra Depresiunii Oaşului şi asupra principalelor văi, prin urmare e de presupus că şi asupra rutelor de migraţie a turmelor de animale.
După cum arată şi denumirea dată epocii, paleoliticul este caracterizat prin utilizarea obiectelor din piatră, şi mai precis, din piatră cioplită (de aici şi denumirea de epocă a pietrei cioplite). Nu orice piatră este potrivită pentru cioplire, de aici necesitatea ca oamenii din paleolitic să identifice şi să exploateze acele resurse de roci, ale căror proprietăţi fizice le făceau pretabile cioplirii şi apoi utilizării. În esenţă, este vorba despre desprinderea controlată a unei aşchii (sau lame) dintr-un bloc de piatră (nucleu), prin intermediul a diferite tehnici de percuţie.
Principalele roci folosite de comunităţile paleolitice din Depresiunea Oaşului au fost atât de origine locală, cât şi importate de la distanţe mai mari sau mai mici. Calitatea acestora din urmă este excepţională (obsidianul din Munţii Tokaj – Prešov din Ungaria şi Slovacia şi silexul din bazinele superioare ale Prutului şi Nistrului). Rocile locale variază în privinţa calităţii, în acelaşi timp însă sunt de o mare diversitate: silicolite (cuarţite) limnice, jaspuri, gresii silicioase, andezite, etc. Sursele de materie primă sunt atât prundişul râurilor, cât şi cariere (aflorimente de suprafaţă) cum ar fi cariera de silicolite limnice de la Racşa.
Odată adunate bucăţile de rocă potrivite, se trecea la transformarea acestora în unelte. Activităţile intense de cioplire a pietrei pe acelaşi loc au dus la formarea aglomerărilor de nuclee, aşchii şi deşeuri de cioplire, indicii ale existenţei unor veritabile ateliere de cioplire. Prin cioplirea nucleului vor rezulta aşchiile şi lamele, care constituie suportul pentru viitoarele unelte, sau pot fi utilizate ca unelte în stare brută. Uneltele propriu-zise (din punct de vedere tipologic) sunt obţinute prin modificarea lamelor şi aşchiilor prin retuşarea marginilor acestora. Astfel se va obţine un set de unelte, cele mai importante fiind: răzuitoarele (racloare şi gratoare), dăltiţele (burine), străpungătoarele şi vârfurile. Principalele activităţi în care erau utilizate aceste unelte sunt: vânătoarea (vârfurile), tranşarea cărnii (aşchiile, lamele, răzuitoarele), prepararea pieilor şi îmbrăcăminţii (răzuitoarele şi străpungătoarele), prelucrarea oaselor şi coarnelor (dăltiţele şi străpungătoarele), precum şi diferite alte acţiuni de tăiere, răzuire, împungere, curăţare, etc.
Cu siguranţă, uneltele oamenilor din paleolitic nu se reduceau la cele din piatră cioplită, acestea fiind doar cele care au rezistat timpului. În numeroase situri paleolitice din lume se găsesc unelte din os şi corn, dar nu şi în cele din Depresiunea Oaşului, unde aciditatea solurilor a dus probabil la distrugerea totală a osului. În fine, trebuie să ne imaginăm ca omul paleolitic folosea numeroase unelte din lemn, precum şi diverse fibre vegetale (spre exemplu pentru fixarea pieselor din piatră în mânere din lemn).
Modul de viaţă al omului paleolitic era puternic determinat de natură. Clima, vegetaţia şi fauna erau diferite faţă de zilele noastre, perioade reci (glaciaţiuni) alternau cu perioade calde (interglaciaţiuni), peisajul variind astfel de la tundră şi stepă la păduri de conifere sau foioase.
În urmă cu cca. 11.500 de ani, ultima glaciaţiune începe retragerea completă şi foarte rapidă de pe continentul european, clima se încălzeşte puternic, pădurile cu animale mici înlocuiesc stepa mamuţilor. Comunităţile umane se vor adapta noului peisaj, inventând noi tehnici de subzistenţă şi făcând primii paşi spre o economie productivă. Această perioadă de transformări puternice sub impactul schimbărilor climatice poartă în arheologie numele de mezolitic şi durează în Bazinul Carpatic până la sosirea primilor agricultori neolitici în urmă cu cca. 8000 de ani. În judeţul Satu Mare a fost descoperit până acum un singur sit mezolitic, la Ciumeşti, dar cu siguranţă multe alte aşezări sunt încă neidentificate. Odată cu neoliticul, modul de viaţă al oamenilor se schimbă definitiv, vânătorii-culegători lasă locul agricultorilor, consecinţa pe termen lung fiind însuşi apariţia lumii în care trăim noi, cei de azi.
