Satu Mare

Municipiul Satu Mare este reşedinţa judeţului, se întinde pe cele două maluri ale râului Someş la 126 m înălţime absolută. Este situat în partea vestică a judeţului, la numai 8 km de punctul de trecere al frontierei româno-maghaire de la Petea. În afară de conexiunile rutiere şi feroviare, Satu Mare poate fi accesat şi pe cale aeriană, prin aeroportul din sudul oraşului. Municipiul are în componenţă administrativă şi localitatea rurală Sătmărel.
Oraşul se numără printre puţinele urbe care se pot mândri cu un mileniu de existenţă atestată, sărbătorită în anul 1972. Oraşul actual s-a format prin unirea a două oraşe Sătmar şi Mintiu. Toponimul Sătmar are o provenienţă mult discutată, există mai multe teorii referitoare la formarea acestuia. Numele celuilalt oraş, Mintiu (Németi) atestă existenţa coloniştilor germani aduşi de regina Gizella, soţia primului rege al Ungariei.
Despre istoria timpurie a oraşului există foarte puţine informaţii documentate. Sătmarul este amintit de Gesta Hungarorum, scrisă de notarul anonim al regelui Bela III, ca şi cetatea Zotmarului, cucerită de unguri de la ostaşii lui Menumorut. Existenţa cetăţii de pământ de aici este atestată încă dinaintea primului atac al tătarilor (1241-42). În secolul al XV-lea, întărind-o în faţa atacurilor otomane, cetatea este reconstruită în sistemul fortificaţiilor italiene. Aceste lucrări se termină abia spre sfârşitul secolului al XVI-lea, şi rezultă o fortificaţie asemănătoare cu cea din Oradea, pentagonală cu  cinci bastioane. Cetatea a intrat în posesia familiei Báthori din Şimleu, perioadă în care s-au făcut ample lucrări de redirecţionare a cursului Someşului, drept urmare, cetatea a fost înconjurată de apele râului. Astfel fortificată, cetatea a căpătat rol din ce în ce mai important în secolele XVI-XVII, a fost ultima cetate imperială spre Ardeal, punctul de pornire al oştilor spre est. Datorită poziţiei strategice, posesia cetăţii s-a schimbat între Regatul Ungariei (parte a imperiului Habsburgic) şi Principatul Transilvaniei, a fost refugiu pentru mai mulţi domnitori şi punctul de plecare al informatorilor şi spionilor spre Transilvania (retribuirea acestora fiind cuprinsă în bugetul cetăţii).
Cetatea a existat până 1705, când Ferenc Rákóczi II a dat ordin pentru distrugerea ei. Austriecii au continuat distrugerea cetăţii, care a durat până 1723. În 1786 numai şanţurile cetăţii s-au mai văzut, astăzi numai direcţia şi denumirea veche a unor străzi din Centrul Nou mai indică poziţia unei cetăţi disputate între împăraţii şi sultanii de odinioară.
Războiul de independenţă al lui Ferenc Rákóczi II. a adus distrugeri şi suferinţă întregului judeţ dar a făcut renumit oraşul prin pacea care a pus capăt luptelor, semnată într-o clădire care a existat pe locul actualului Muzeu de Artă (casa Vécsey) din centrul oraşului, în 29 aprilie 1711.
Cele două oraşe (Sătmar şi Mintiu) s-au unit după semnarea acestei păci, în 1712, iar din 1715 oraşul unit a dobândit titlul de oraş liber regal. Populaţia decimată în timpul războiului se întoarce treptat, dar dezvoltarea oraşului este îngreunată în această perioadă de incendii, inundaţii şi epidemii, astfel în 1769 are numai 5000 de locuitori.
Până spre începutul secolului 19. înfăţişarea generală a oraşului era lipsită de clădiri reprezentative, majoritatea caselor de locuit au fost construite din chirpici sau din lemn, cu acoperiş din şindrilă sau paie. Înfiinţarea în 1804 a Episcopiei Romano-Catolice din Satu Mare a adus un imbold veritabil dezvoltării generale a oraşului. Prin construirea sau reconstruirea a numeroase clădiri, biserica romano-catolică a contribuit simţitor la formarea înfăţişării urbane actuale (amintind numai cele mai importante: Catedrala romano-catolică, clădirea episcopiei, Calvaria, Mănăstirea de pe strada Ştefan cel Mare, Turnul pompierilor), majoritatea acestor construcţii se leagă de perioada 1827-1857, când episcopul Sătmarului a fost János Hám
A doua jumătate a secolului 19. este o perioadă a dezvoltării economice dinamice, în 1871 se construieşte calea ferată Satu Mare – Carei (era reşedinţa comitatului), în 1872 s-a stabilit legătura feroviară cu Sighetu Marmaţiei, în 1884 cu Baia Mare. În 1881 s-a introdus sistemul electric de iluminat public. La începutul secolului al XX-lea populaţia oraşului a crescut la 27 000 de locuitori, iar economia oraşului s-a caracterizat prin dezvoltarea dinamică a industriei (moară cu aburi, fabrica de cărămidă, fabrica de cherestea, turnătoria şi uzina de maşini şi vase a fraţilor Princz, uzina de vagoane Unio) şi a serviciilor (Banca de Credit, Banca Comercială, Hotelul Pannónia şi Viktória).
După încheierea primului război mondial oraşul şi cea mai mare parte a comitatului intră în componenţa României Mari şi cunoaşte un nou val de construcţii (catedrala ortodoxă şi greco-catolică, Prefectura – actuala clădire a Muzeului Judeţean) şi o creştere a populaţiei.
Cel de-al doilea război mondial şi consecinţele acesteia înseamnă schimbări însemnate în viaţa oraşului. După al II. Dictat de la Viena judeţul redevine parte a Ungariei, iar în anul 1944 populaţia izraelită din oraş şi împrejurimi este internată în ghetoul sătmărean şi ulterior deportată (în jur de 20000 de suflete). În 1944 oraşul este bombardat de avioane sovietice, daunele sunt importante. În octombrie 1944 Satu Mare este eliberat de forţele sovietice şi române, administraţia română se reinstalează rapid. În ianuarie 1945 populaţia germană a oraşului (în jur de 1000 de persoane) este internată şi transportată în tabere sovietice de muncă silită.
Anii 60 aduc şi un nou impuls în construcţii şi de creştere numerică a populaţiei – se construiesc noile cartiere de locuit. Anul 1970 a fost unul tragic, în luna mai Satu Mare a fost lovit de furia apelor celor mai devastatoare inundaţii din istoria modernă a urbei, soldat cu numeroase victime omeneşti şi importante daune materiale. Elanul de construcţii nu este însă oprit, se concepe construirea unui Centru Nou, care se realizează conform planurilor arhitectului Nicolae Porumbescu în anii 70-80.
Anii 90 aduc noi schimbări politice şi totodată o perioadă de stagnare şi ulterior de dezvoltare lentă din punct de vedere economic. Ieşirea din acest impas pare să se realizeze în pragul secolului al XXI-lea, când poziţia apropiată de graniţe şi efectele integrării europene a României au redresat dezvoltarea economică din Satu Mare. Viaţa economică actuală este caracterizată prin prezenţa din ce în ce mai importantă a capitalului străin, cu sector de servicii în dezvoltare dinamică şi diversificare industrială (componente de maşini, textilă, alimentară, producţia mobilei). Un nou pas în dezvoltarea industrială este realizarea parcului industrial din sudul oraşului.
Procesul de creştere numerică a populaţiei, caracteristică pentru aproape întregul secol XX s-a schimbat în ultimii 15 ani datorită emigrării în primul rând. La recensământul din 2002 populaţia municipiului a fost de 115142 locuitori, din care 1445 revin Sătmărelului. Componenţa după etnii confirmă multiculturalitatea tradiţională: 57,87% români, 39,33% maghiari, 1,39% germani, 0,96% rromi, 0,5% alte naţionalităţi. Comunitatea izraelită, care a însemnat o treime din populaţia interbelică, astăzi numără 30 de locuitori.
Pe lângă funcţia administrativă de reşedinţă judeţeană, în Satu Mare funcţionează instituţii culturale importante: Teatrul de Nord cu secţie română şi maghiară, Filarmonica Dinu Lipatti, Muzeul Judeţean, Muzeul de Artă. Activitatea acestora este completată cu festivaluri variate şi din ce în ce mai numeroase. Dintre instituţiile de învăţământ se remarcă liceele şi şcolile profesionale, multe dintre ele fiind renumite în ţară pentru elevii bine pregătiţi pe care îi formează. În ultimii 15 ani în Satu Mare s-au înfiinţat mai multe instituţii de învăţământ superior (filiale ale universităţilor particulare sau de stat din alte centre academice) care oferă posibilităţi multiple de studii superioare şi aprofundate pentru cei interesaţi.

Prezentarea celor mai importante clădiri ale oraşului o începem cu clădirea Hotelului Dacia, poate cea mai reprezentativă piesă arhitecturală din centrul vechi,  piaţa de odinioară a oraşului. S-a construit pe locul Primăriei vechi, demolată din cauza stării sale de degradare. În 1901 a început construirea hotelului în stil secession. Pe faţada ornamentată cu elemente florale apare şi stema oraşului Satu Mare, iar motivele decorative păstrează stilul unic şi în interiorul clădirii, realizat cu aceeaşi eleganţă perseverentă. Sala de spectacole a complexului găzduieşte astăzi Filarmonica Dinu Lipatti şi se remarcă prin trăsăturile acustice deosebite şi prin decorarea interioară de o frumuseţe copleşitoare.
Pasajul de lângă hotel (din acest pasaj se intră şi în filarmonică) ne duce într-o piaţă mică, înconjurată de clădiri vechi. În mijlocul pieţei se ridică Turnul pompierilor, cealaltă clădire – simbol al oraşului. Construcţia acestui turn se leagă de numele episcopului romano-catolic Gyula Meszlényi, care a finanţat construcţia în scopul observării şi opririi cât mai rapide a incendiilor izbucnite, anul de realizare fiind 1904. Placa de aramă (cu stema oraşului) din vârful Turnului pompierilor s-a preluat de pe vârful fostei primării. Turnul pompierilor s-a renovat nu demult şi este deschis vizitării, oferind publicului o panoramă unică asupra oraşului.
Centrul vechi s-a format de fapt prin construirea Catedralei romano-catolice care o închide dinspre est. Forma actuală şi-a căpătat-o catedrala după lucrările de reconstruire din anii treizeci ai secolului al XIX-lea, în timpul episcopului János Hám. Vechea biserică, construită între 1786-89 a fost înălţată la un nivel artistic superior, după dobândirea statutului de Catedrală episcopală, transeptul, cupola, perechea de turnuri şi timpanul îi conferă un stil clasicist, impunător.
În colţul sud-estic al Centrului vechi se află clădirea în stil neogotic al Muzeului de Artă, fosta casă Vécsey. Partea interioară păstrează poate cea mai veche construcţie din Satu Mare, în stil baroc, aici găsim placa comemorativă a semnării Păcii din Satu Mare din 1711, al cărei autor este artistul sătmărean Popp Aurel. Pe locul acestor clădiri s-a situat acea magazie de alimente unde s-a semnat pacea.
Vizavi de partea nordică a catedralei romano-catolice găsim clădirea Palatului Episcopal, construit în mai multe etape, din 1809. Pe aceeaşi stradă (1 decembrie 1918) mai spre est se ridică Catedrala Greco-catolică, iar în capătul străzii se află Catedrala Ortodoxă. Ambele catedrale au fost construite în anii 30, şi prezintă atât în formă arhitecturală cât şi în ornamentarea murală interioară şi exterioară trăsăturile stilului neobizantin.
Întorcându-ne spre sud-vestul Centrului vechi, pe colţul acestuia găsim clădirea numită Casa albă. Este o casă de locuit, realizată (1911-12) în stil secession, cu mai multe reliefuri şi ornamente din faianţă albă şi pictată, între care găsim şi stema oraşului. Pe aleea pietonală din partea opusă Casei albe putem ajunge în piaţa Centrului Nou. Aici se ridică Palatul Administrativ, cu o înălţime de 86 m, care domină nu numai centrul nou dar şi aspectul din depărtare al întregului oraş. În palat funcţionează autorităţi locale de interes judeţean şi municipal.
Pornind spre nord din Centrul vechi, pe strada Ştefan cel Mare ajungem la o piaţă mai mică, dominată de clădirea celei mai mari şi mai vechi biserici reformate din oraş, Biserica cu Lanţuri. Biserica, în stil baroc, s-a sfinţit în anul 1807şi este înconjurată de gardul cu lanţuri de unde îi provine numele. În imediata apropiere a bisericii se găseşte clădirea Colegiului Naţional „Kölcsey Ferenc”, fostul Liceu reformat, care de aproape patru secole funcţionează pe aceeaşi locaţie, deşi clădirea a suferit numeroase transformări de-a lungul acestor veacuri.
Istoria milenară a oraşului şi mulţimea spiritelor deosebite a căror nume şi fapte se leagă de Satu Mare nu se face uitată, mement-ul acestora este asigurat de numeroase statui, dintre care amintim cea a lui Vasile Lucaciu (Cornel Medrea), Ferenc Kölcsey (Pál Lakatos), Mihai Eminescu (Mircea Bogdan), Sándor Petőfi (Árpád Deák), George Coşbuc (Ion Vlasiu), Dr. Béla Lükő (Sándor Csapó).

Monumente: